Blog

Custodia copiilor. Autoritatea părintească.

 Custodia copiilor și autoritatea părintească – clarificare de termeni.

Legislația română nu prevede această noțiune, astfel nu veți găsi o lege care să vorbească despre custodia copiilor; veți găsi, în schimb, reglementată autoritatea părintească.

Vom folosi și această expresie -custodia copiilor- în cele ce urmează, doar pentru a facilita înțelegerea textului.

1. Ce este custodia copiilor?

Știm deja că e doar (încă o) creație a folclorului juridic.

Din practică, am înțeles însă că atunci când părinții întreabă cu privire la custodia copiilor vor, de fapt, puterea de a decide singuri cu privire la minori, fără a avea nevoie de acordul celuilalt părinte.

În acest caz, ceea ce interesează vizează autoritatea părintească.

2. Ce este autoritatea părintească?

O definiție găsim în art. 483 Cod Civil: „(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţine în mod egal ambilor părinţi.”

O definiție cam sterilă, știu. În cuvinte simple, autoritatea părintească este

dreptul de a decide cu privire la copil.

3. Când se pune problema custodiei copiilor?

În căsătorie, autoritatea părintească se exercită de către ambii soți, care hotărăsc împreună în toate aspectele vieții copilului.

La fel stau lucrurile și în privința copilului născut înafara căsătoriei, în concubinaj, câtă vreme partenerii sunt împreună și se înțeleg.

Însă atunci când soții sau concubinii se despart și/sau nu se mai înțeleg, un judecător va hotărî cu privire la autoritatea părintească.

Și dacă tot se ajunge la instanță, ar fi util să se ceară ca judecătorul să dispună și cu privire la:

  • locuința minorilor;
  • pensia de întreținere;
  • programul de vizitare de către părintele care nu locuiește cu minorul (dacă se solicită).

Interesant este că și în timpul căsătoriei, atunci când soții nu pot ajunge la un acord cu privire la copii (dacă să le facă pașaport, de exemplu, sau la ce școală să îi înscrie), soluția rămâne tot o cerere de chemare în judecată.

4. De câte feluri este custodia copiilor?

De 2 feluri:

  • comună;
  • exclusivă.

5. Ce este custodia comună?

Situația când ambii părinți decid cu privire la copii.

Aceasta este regula în materie.

Adică, de cele mai multe ori, dacă nu sunt situații de excepție, judecătorul va dispune ca autoritatea părintească să se exercite în comun de către ambii părinți.

6. Cum se traduce în practică custodia comună?

Ambii părinți vor decide acolo unde se cere acordul parental.

De obicei, vorbim despre înscrierea la grădiniță/școală, transfer școlar, decizii medicale majore, trecerea frontierei, pentru care va fi nevoie de procură.

7. Ce este custodia exclusivă sau totală?

Este autoritatea părintească exercitată de un singur părinte.

Adică părintele care exercită singur autoritatea părintească va lua, în mod evident, singur deciziile cu privire la copil (mai puțin cu privire la adopție).

8. În ce condiții se poate obține custodie exclusivă?

legea spune că doar atunci când sunt motive întemeiate.

Iar art. 36 din Legea nr. 272/2004 dă câteva exemple:

(7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.”

Astfel, ca să răspund celor mai dese întrebări din practică: simplul dezinteres față de copil, faptul că nu se achită pensia de întreținere și altele asemenea luate individual, cel mai probabil, nu vor convinge judecătorul să dispună custodie exclusivă.

Desigur, fiecare caz este diferit și soluția depinde de circumstanțele proprii fiecăruia și de probele administrate în cauză.

9. Cum se traduce în practică custodia exclusivă?

Părintele care exercită autoritatea părintească în mod exclusiv, va decide singur acolo unde se cere acordul părinților. De obicei, vorbim despre înscrierea la grădiniță/școală, transfer școlar, decizii medicale majore, trecerea frontierei, pentru care va fi nevoie de procură.

10. Cât durează un proces pentru custodia copiilor?

La fel ca orice alt proces, orientativ între 6 -12 luni.

Am scris AICI despre procesul civil, cât și de ce durează.

11. Care sunt șansele tatălui la custodia copiilor?

Sunt egale cu ale mamei.

12. Când poate mama pierde custodia copiilor?

Tot atunci când o poate pierderi tatăl: când este un pericol pentru copii, nu este interesată de ei, nu este prezentă,  etc., aceleași motive de la art. 36 de mai sus. Cu mențiunea că motivele se analizează cumulat și simplul dezinteres, în practică, deseori nu este pentru judecători un motiv suficient.

Dar NU in situații de folclor juridic clasic, precum cea în care mama a plecat de acasă cu copilul pentru că nu mai suporta certurile și bătăile și ”el a dat-o la abandon de familie si părăsire de domiciliu conjugal și răpire și i-a luat apoi copilul” pentru asta.

Notă: nu este niciodată prea mult să mai scriem încă într-un loc faptul că nu există în legislația română  „părăsire de domiciliu conjugal” și că nimeni nu e proprietatea nimănui și nu trebuie semnătură pentru plecatul dintr-o relație abuzivă sau violentă! Și că nici mult temutul și vehiculatul „abandon de familie” nu însemană ceea ce crede toată lumea, adică același plecat de acasă.

13. Cel care nu are custodia copilului, adică nu exercită autoritatea părintească, pierde toate drepturile în privința minorului?

Nu.

Ambii părinți, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita și de a primi informații despre copil din partea unităților școlare, unităților sanitare sau a oricăror altor instituții ce intră în contact cu copilul. De asemenea, păstrează dreptul de a veghea la creșterea și educarea copilului și de a ține legătura cu acesta.

14. Se poate renunța la autoritatea părintească?

Nu, nu se poate renunța.

Dar părinții se pot înțelege cu privire la modul în care aceasta se exercită.

 

15. Se poate schimba numele de familie al copilului pentru ca celălalt părinte să nu mai aibă nici un drept asupra copilului?

Nu.

Drepturile părintești nu decurg din nume ci din filiație.

Am scris pe larg despre asta AICI.

16. Dacă un părinte nu are custodia copiilor se cheamă că este decăzut din drepturile părintești?

Nu.

Mai zic o dată, decăderea din drepturile părintești este o cu totul altă poveste. Se poate intersecta cu autoritatea părintească, dar nu așa cum se crede.

17. În ce condiții un părinte poate fi decăzut din drepturile părintești?

Despre decădere am scris AICI.

18. Măsurile dispuse de instanță în privința minorilor sunt definitive?

Nu. Nici autoritatea părintească, nici locuința copilului, întreținerea ori programul de vizitare.

Oricând situația de fapt se schimbă, se pot schimba și măsurile, printr-o nouă hotărâre judecătorească.

19. Autoritatea părintească poate fi exercitată de alte persoane?

Da.

În cazuri excepționale, instanța poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată de bunici, alte rude sau persoane/instituții.

20. Aspecte conexe custodiei:

Pensia de întreținere a minorilor a fost tratată AICI.

Despre programul de vizitare am scris AICI.

 

21. În ce legi scrie despre custodia copiilor?

După cum spuneam, în niciuna!

Despre autoritatea părintească vorbesc, printre altele, Legea nr. 272/2004 și Codul Civil, care au prevederi similare.

Legea nr. 272/2004.

Art. 36 (1) Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.

(2) Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.

(3) În situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți.

(4) În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

(5) Ambii părinți, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita și de a primi informații despre copil din partea unităților școlare, unităților sanitare sau a oricăror altor instituții ce intră în contact cu copilul.

(6) Un părinte nu poate renunța la autoritatea părintească, dar se poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești, în condițiile art. 506 din Codul civil.

(7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

(8) În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului.

Codul Civil:

Art. 396 Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori

(1) Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.

(2) Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile.

Art. 397 Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi

După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Art. 398 Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Art. 399 Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane

(1) În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.

(2) Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

Art. 400 Locuinţa copilului după divorţ

(1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

 Art. 401 Drepturile părintelui separat de copil

(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.

Art. 403 Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Art. 483 Autoritatea părintească

(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Art. 484 Durata autorităţii părinteşti

Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

Art. 486 Neînţelegerile dintre părinţi

Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Art. 487 Conţinutul autorităţii părinteşti

Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Art. 488 Îndatoririle specifice

(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

(2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi:

a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;

c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;

d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

Nota bene cu privire la custodia copiilor și autoritatea părintească:

informațiile de mai sus sunt mult simplificate pentru a fi accesibile unui public neinițiat. Astfel, nu au fost prezentate toate situațiile particulare ce pot apărea în legătură cu subiectul expus. Pentru asta s-au scris tratate de drept.

Considerați acest articol ca fiind unul cu titlu informativ și general! Autoarea nu este responsabilă, sub nicio formă, cu privire la modul cum înțelegeți, cum interpretați și cum alegeți să folosiți informațiile de mai sus. Consultați în mod direct un avocat înainte de a lua o decizie cu privire la speța Dvs!

articol scris de Geanina DRIAN, avocat.

sursă foto interior articol: pagina de

Facebook Cabinet de Avocat Geanina DRIAN

sursa foto copertă: pixabay.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

× Contactati-ne!