Blog

Poate sa imi ia copilul?

„Poate să îmi ia copilul?”, „mi-e frică să nu îmi ia copiii”, „mă amenință că îmi ia copilul dacă îl părăsesc!”, etc – așa încep majoritatea consultațiilor cu părinți în prag de despărțire.

Să clarificăm niște lucruri.

Când stăm să „împărțim” copiii:

  1. nu contează cine are mai mulți bani;
  2. nu contează cine are serviciu sau cine nu a avut niciodată;
  3. nu contează cine are casă și cine stă în chirie sau la părinți;
  4. nu contează cine are o casă mai mare;
  5. nu contează nici măcar faptul că un soț a avut o aventură (na, asta-i bună, nu-i așa? simt cum mi se duce credibilitatea pe apa sâmbetei);
  6. sigur nu contează că mama a părăsit domiciliul conjugal cu copiii sub braț (credibilitate, adio, mi-a părut bine!), pentru că nu mai suporta nefericirea, neimplicarea, umilința, bătăile;
  7. nu contează că cineva e soț/bărbat și altcineva soție/femeie.

Fac o paranteză, n-am înțeles niciodată de ce: a) nu amenință femeile cu luatul copiilor și b) dacă bărbatul amenință, e ca și cum e de ajuns să spună el și gata, s-a făcut! Bine, am eu niște idei, dar asta e altă poveste. Am închis paranteza.

Bun, și ce contează?

Implicarea în creșterea copiilor.

Preocuparea efectivă: hrănitul, spălatul, schimbatul, etc.

Timpul petrecut împreună.

Activitățile educative.

Stabilitatea emoțională a micuților.

Continuitatea, pe cât posibil, a vieții cu care sunt obișnuiți.

Un climat fără violență.

Dragostea. Interesul față de copii.

Să spulberăm niște mituri:

(pe care le aud perpetuate obsesiv în Cabinet și online)

  1. Nu am o locuință în proprietate, poate să îmi ia copilul?

Nu.

Ce are asta a face, câtă vreme nu locuiți pe stradă și aveși condiții decente?

Se răspunde la fel și pentru „locuiesc în chirie” sau „locuiesc cu părinții”.

  1. Are mai mulți bani decât mine și poate cumpăra lucruri mai scumpe și mai frumoase copiilor.

Păi:

– exact pentru asta s-a inventat pensia de întreținere! (ca să vă ajute să îi creșteși și să le oferiți ce au nevoie);

– nimeni nu oprește pe părintele cu bani mai mulți să cumpere în continuare.

  1. Are o casă și o curte mare pentru copii, iar eu locuiesc în garsonieră.

Ultima oară când am verificat, existau peste tot parcuri pentru copii și accesul era gratuit. Iar judecătorii știu asta.

În plus, nu e oprit să mai meargă și la părintele care are curtea aceea.

  1. Am avut o aventură și mă amenință că îmi ia copilul pentru că sunt o mamă denaturată.

O aventură implică lipsa sentimentelor față de partener, nu față de copil. Părinții care au o aventură nu își iubesc mai puțin copiii.

Nu intenționez să dezbat aspecte ce țin de moralitate aici, mă limitez la consecințele infidelității vizavi de copii.

Câtă vreme înșelarea partenerului nu s-a făcut cu neglijarea copiilor și nu se pot reproșa necredinciosului alte chestiuni în relația cu copiii, va râmâne cu eticheta de infidel și cam atât.

  1. Are fotografii indecente cu mine și mă șantajează că le face publice ca să îmi ia copilul.

Păi e simplu: întâi ar trebui să îi fie rușine (!) și apoi ar trebui să îi fie teamă. De o plângere penală.

Parasirea domiciliului conjugal, abandonul de familie și variațiuni pe aceeași temă; cine ia copilul?

Părăsirea domiciliului conjugal.

Adică plecatul sau mutatul de acasă.

Încă n-am întâlnit o lege care să îl pedepsească. Pentru că ea nu există.

Cu atât mai mult cu cât asta -părăsirea locuinței- se întâmplă deseori din motive de violență, fizică, psihică, sexuală, verbală, abuz emoțional, etc. Sau pentru că oamenii nu cred că locul lor mai e acolo. Ori pentru că sunt nefericiți și au trăit așa mult prea mulți ani, deseori zeci de ani.

Notă: puteți pleca de acasă dacă asta nu implică „părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor (n.a. a copilului), expunându-l la suferinţe fizice sau morale.”

Abandonul de familie.

Aș vrea să se pună panouri în fiecare oraș, mari cât un bloc pe care să scrie că singurul înțeles al abandonului de familie este cel penal:

„Art. 378 Cod Penal – Abandonul de familie

(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (4) Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile.”

Pe scurt și în limba română, neplata sau neîndeplinirea obligației de întreținere înseamnă abandon de familie și nu părăsirea locuinței!

Desigur, cu mențiunea ca părăsirea locuinței să nu implice și „părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor (n.a. a copilului), expunându-l la suferinţe fizice sau morale.”

Deci cum se hotărăște cine ia copilul?

Se face un cumul al tuturor celor de mai sus, judecătorul le pune în balanță și decide.

Nu există tabel cu cerințe prestabilite universal valabile, unde să se bifeze pe două coloane, soț și soție, și cine primește mai multe puncte după ce se trage linie, câștigă. Adică nu e întrebarea și punctul, pentru că unele aspecte cântăresc mai mult ca altele.

Adică degeaba un părinte are casă mare și bani mulți și e un reputat academician, dacă nu îl interesează de copil; nu o să-l primească doar pentru că e avut și cunoscut.

Situația se apreciază de la caz la caz.

Tații sunt egali cu mamele. Și mamele cu tații.

Când vine vorba despre copii după divorț sau separarea părinților, indiferent dacă au fost căsătoriți sau nu, dacă nu sunt situații excepționale (violență, abuz, pericol, etc), tații sunt egali cu mamele. Și mamele cu tații.

Totuși, de ce de cele mai multe ori mama ia copilul?

Pentru că, se pare, natura (sau societatea patriarhală?) a lăsat ca preponderent mamele să aleagă să își pună viața pe pauză pentru creșterea copiilor și să se ocupe mai mult de creșterea copiilor, cel puțin în prima parte a vieții lor.

Dar nu e obligatoriu să fie așa.

Am obținut și hotărâri prin care locuința copiilor a fost stabilită la tată.

Precizări:

Acolo unde am scris „soțul”, puteți citi „soția” și invers, lucrurile stau la fel.

Cele scrise aici se aplică și în cazul părinților care nu au fost căsătoriți.

Nota bene la „Poate sa imi ia copilul?”:

informațiile de mai sus sunt mult simplificate pentru a fi accesibile unui public neinițiat. Astfel, nu au fost prezentate toate situațiile particulare ce pot apărea în legătură cu subiectul expus; pentru asta s-au scris tratate de drept.
Considerați acest articol ca fiind unul cu titlu informativ și general! Autoarea nu este responsabilă, sub nicio formă, cu privire la modul cum înțelegeți, cum interpretați și cum alegeți să folosiți informațiile de mai sus. Consultați în mod direct un avocat înainte de a lua orice decizie cu privire la speța Dvs!

scris de Geanina DRIAN, av.